„Stăruiți în rugăciune, vegheați în ea cu mulțumiri” (Coloseni 4, 2)
Cuvântare la duminica a XVII – a după Rusalii, a femeii cananeence
Despre rugăciunea stăruitoare a părinților pentru copiii lor
Motto: „Stăruiți în rugăciune, vegheați în ea cu mulțumiri” (Coloseni 4, 2)
Evenimentul relatat de Sf. Ap. și Ev. Matei, în această pericopă evanghelică din Duminica a șaptesprezecea după Rusalii, descris și de Sf. Ev. Marcu, este în aparență un eveniment obișnuit din viața și activitatea Mântuitorului, care în atotputernicia Sa, nu de puține ori, și-a revelat dumnezeirea fie poruncind naturii, stihiilor și duhurilor, fie revărsând din preaplinul darurilor Sale, peste făptura umană binecuvântări, iertare de păcate, mântuire, vindecare și alte nenumărate daruri.
Această evanghelie îl prezintă pe Mântuitorul Hristos ieșind din ținuturile Galileii, locuite de israeliți – descendenți ai lui Sem, fiul cel binecuvântat al lui Noe, și merge în „părțile Tirului și a Sidonului”, mai precis în Fenicia Siriei (Mt. 7, 26), ținut locuit de păgâni, moștenit de urmașii lui Ham, fiul care a fost blestemat de Noe, tatăl său. Așadar, această minune a tămăduirii și izbăvirii de demon o săvârșește Hristos nu pentru un fiu al lui Israel, ci pentru un păgân.
De ce face Hristos aceasta dacă ucenicilor Săi le-a poruncit mai înainte să meargă „mai degrabă către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Mt. 10, 6)?
În primul rând, ne spune Sf. Ioan Gură de Aur, pentru că El, fiind Dumnezeu, nu era legat de niciuna din poruncile pe care le dă ucenicilor Săi. Apoi, în pedagogia Sa, Hristos oferă o lecție ucenicilor Săi pentru a-i pregăti ca la vremea cuvenită, după ce își vor fi însușit învățăturile Sale și vor fi întăriți în credință, și înainte de Înălțarea Sa la Cer, îi va trimite să propovăduiască Evanghelia la toate neamurile (Mt. 28, 19). Un al treilea motiv pentru care face Domnul acest lucru este acela de a le descoperi ucenicilor, iudeilor și nouă tuturor că deși Israelul este poporul ales, totuși El este Dumnezeul tuturor și pe toți cei ce cu credință Îl primesc în mod conștient în viața lor, îi face părași ai darurilor Sale.
Însă nu despre universalitatea dumnezeirii lui Hristos și despre faptul că toți oamenii suntem chemați să ne facem următori Lui și moștenitori ai Împărăției Cerurilor; nu despre credința statornică și neclintită în Dumnezeu de care a dat dovadă această femeie canaaneancă despre care ni se vorbește în aceată evanghelie, credință pe care și suntem chemați să mărturisim prin faptă, ca oamenii văzând „faptele voastre cele bune să slăvească pe Tatăl vostru cel din Ceruri” (Mt. 5, 16); nici despre rugăciunea sfinților de mijlocire către Dumnezeu pentru oameni, așa cum îi vedem pe ucenici rugând pe Hristos să o slobozească pe această femeie care striga în urma lor (Mt. 15, 23) și nici despre înțelepciunea și iconomia lui Dumnezeu de a ne răspunde la vreme potrivită rugăciunilor noastre. Nu despre toate aceste doresc să vă vorbesc astăzi, deși această pericopă evanghelică ne oferă prilejul să o facem, ci despre datoria părinților de a se ruga pentru copii lor și despre necesitatea acestei rugăciuni.
În Sfânta Scriptură avem exemple de părinți care prin credința lor statornică, prin rugăciune stăruitoare și smerenia lor, au dobândit milostivire de la Dumnezeu pentru copii lor.
Alături de această femeie canaaneancă, Scriptura ni-l prezintă pe tatăl unui băiat lunatic și pe Iair, toți trei având în comun suferința pentru copiii lor, bolnavi ori stăpâniți de duhuri necurate. Dar nu doar suferința le era comună acestor părinți, ci și credința neclintită în Dumnezeu.
Această credință, împletită cu nădejdea, stăruința în rugăciune și smerenia, îl determină pe Iair să cadă la picioarele Mântuitorului (Lc. 8,41), pe tatăl băiatului lunatic să îngenuncheze înaintea lui Hristos și pe această femeie canaaneancă să își lepede toată viața ei anterioară și să îmbrățișeze credința în Hristos pe care îl numește „Fiul lui David”, recunoscându-L ca Mântuitor și pe care îl roagă să o miluiască.
Atât de mare era suferința și totodată iubirea acestei femei față de copila ei, încât mama se identifică cu neputința fiicei ei, de aceea nu îl roagă pe Hristos să îi vindece fiica ci să o miluiască pe ea, căci singura ei dorință era să-și vadă fiica sănătoasă. Ea nu mai trăia pentru sine, ci pentru fiica bolnavă și tot ce și-ar fi putut dori pentru ea era de fapt binele pentru fiica ei.
Asemeni părinților din zilele noastre care ar merge până la capătul pământului doar să-și știe copii bine, cu siguranță și acești părinți au căutat ajutor și în altă parte, însă în zadar. Ba chiar și de la ucenici au cerut ajutor, dar nici aceștia nu au putut face nimic (Mt. 17, 16). Cu toate că nimic din această lume nu le putea îndeplini cea mai mare dorință a lor, anume de a-și vedea copii sănătoși, totuși nu și-au pierdut nădejdea ci și-au pus-o în Dumnezeu. Oricât de grea le-a fost viața și oricât de adâncă suferința, nu au renunțat, nu s-au dat bătuți, nu s-au lăsat înfrânți căci astfel ar fi renunțat la ceea ce iubesc mai mult pe lumea aceasta, ar fi renunțat la propriul lor copil.
Iair nu și-a pierdut nădejdea nici atunci când cei apropiați i-au spus să renunțe la a mai cere ajutorul Mântuitorului anunțându-l că fiica lui a murit (Lc. 8, 49), iar această femeie canaaneancă, stăruie în rugăciunea ei către Hristos în așa fel încât singura ei șansă de a-și tămădui fiica să nu fie irosită. Ea nu acceptă un refuz din partea lui Hristos și nu concepe ca Dumnezeu să nu o miluiască și pe ea, așa cum, cu siguranță știa că a făcut-o cu atât de mulți oameni. Așadar o altă caracteristică a acestor părinți pe lângă credință este nădejdea tare și rugăciunea stăruitoare.
Nu cea din urmă caracteristică a acestor părinți este smerenia. Iair era mai marele sinagogii, avea un statut social și oarecum făcea parte din tabăra celor potrivnici lui Hristos, a cărturarilor și fariseilor și cu toate acestea se smerește în fața lui Dumnezeu și cade la picioarele lui Hristos. La fel și tatăl băiatului lunatic suportă fără cârtire mustrarea pre care Hristos o aduce lui și celor de față spunând: „o neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi?” (Mt. 17, 18)
Mai mult decât aceștia, această femeie canaaneancă acceptă jignirea de a fi comparată cu un câine atunci când Iisus, vrând să descopere credința ei și să dea o lecție ucenicilor Săi, poporului evreu și tuturor celor care în zilele noastre se numesc creștini, dar nu viețuiesc ca niște adevărați următori ai lui Hristos în conformitate cu cinstea numelui pe care îl purtă, îi spune canaaneencei: „Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor” (Mt. 15, 26)
Conștientă de viața păcătoasă pe care a trăit-o în păgânătate, fără urmă de mândrie acceptă jignirea și răspunde într-un fel încât însuși Hristos se arată impresionat, anume: „Da Doamne, dar și câinii mănâncă din fărimiturile ce cad de la masa stăpânilor lor” (Mt. 15, 27) Cu alte cuvinte această femeie îi spune Mântuitorului „Da Doamne, dar și păcătoșii se împărtășesc din darurile Tale pe care cu îmbelșugare le oferi celor credincioși ai Tăi”.
Mișcat de acest răspuns plin de înțelepciunea izvorâtă din credința, nădejdea, stăruința și smerenia ei, Hristos exclamă: „O femeie, mare este credința ta, fie ție după cum voiești” (Mt. 15, ). Nu mai întâlnim în niciun context acestă exclamație apreciativă a Mântuitorului însoțită de această revărsare de daruri de a se face după voia celui care cere, ceea ce face ca această pericopă evanghelică, aparent comună, să fie oarecum unică în Sfânta Scriptură.
Iubiți credincioși,
Vedem în mod lămurit în evanghelia de astăzi dar și în alte exemple din Sfânta Scriptură că rugăciunea stăruitoare a părinților pentru copiii lor este o componentă esențială a rolului de părinte.
Ne străduim să le oferim copiilor noștri educație, sfaturi și îndemnuri și uneori ne călcăm pe suflet și nu cruțăm nuiaua (Proverbe 13, 14) în eforturile noastre ca ai noștii copii să nu eșueze în viață, însă în aceeași măsură este necesar ca și genunchii să fie plecați în rugăciune.
Și dacă în încercarea de a oferi societății oameni verticali, părinții le vorbesc copiilor despre moralitate și despre Dumnezeu, în aceeași măsură este necesar ca părinții să vorbească, în rugăciune, cu Dumnezeu despre copii lor.
Iar rugăciunea părinților să fie făcută cu credință, cu stăruință, cu nădejde și cu smerenie, toate împletite cu dragostea pentru copii și Dumnezeu se va arăta milostiv.
Cu aceste cuvinte sădite în inimile dumneavoastră, rog pe Dumnezeu cel în Treime slăvit, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh să le facă să rodească și să vă binecuvinteze viața și familia. Amin.
