„Ale Tale dintru ale Tale, Ție îți aducem de toate și pentru toate...”
Motto: „Ale Tale dintru ale Tale, Ție îți aducem de toate și pentru toate...”
Iubiți credincioși,
Pericopa evanghelică a duminicii de astăzi, a douăzeci și noua după Rusalii, este o evanghelie mică ca întindere și aparent deloc greu de înțeles, pentru că relatează una din mulțimea faptelor minunate prin care Hristos și-a afirmat dumnezeirea, oferind din darurile Sale cele bogate, unul din cele mai dorite și paradoxal, poate cel mai neglijat dar pe care omul îl primește de la Dumnezeu, anume sănătatea, vindecarea.
El, Izvorul tuturor bunătăților, în atotputernicia Sa, nu însușindu-și de la cineva cunoștința tratării unei afecțiuni de sănătate, nu folosind vreun medicament miraculos sau tehnologie inovatoare în domeniul medical, ci doar prin voința Sa, vindecă, dăruiește sănătate. Și face acest lucru nu doar cu o singură persoană, ci cu zece deodată, arătând că izvorul Său e nesecat și că puterea Sa nu are limite, așteptându-ne pe toți să-L căutăm și să ne împărtășim din El, cerându-I să-și reverse mila Sa asupra noastră, așa cum au făcut-o cei zece leproși despre care se vorbește în evanghelie.
Sorbind fiecare cuvânt al evangheliei de astăzi și lepădând toată grija cea lumească și strunindu-ne mintea de a se mai îngriji ce vom mânca sau cu ce ne vom îmbrăca ori ce fotografie mai postăm pe facebook sau ce se va mai întâmpla în lumea mondenă, în serialul sau show-ul de televiziune pe care îl urmărim, ochii și urechile noastre se vor deschide spre cunoașterea evangelicelor propovăduiri.
Evanghelia de astăzi îi învață pe păstorii de suflete că este necasar să vii în întâmpinarea omului care încă nu are curajul sau priceperea de a-L căuta pe Dumnezeu, sau aflat într-o suferință pentru care caută alinare duhovnicească, prin vizitarea lui, intrând în curtea și casa lui așa cum Hristos intra din sat în sat, propovăduind Evanghelia.
De asemenea, ne învață cum să ne rugăm, nu poruncind lui Dumnezeu zicând: „Dă-mi cutare sau cutare lucru!”, ci cerându-I să-și reverse mila Sa peste noi, așa cum cei zece leproși au făcut-o și au primit ceea ce le era cu adevărat de folos, anume vindecarea. Deseori din gura oamenilor bolnavi auzim o scurtă și cuprinzătoare rugăciune: „Dă-mi Domane sănătate, că pe restul mă ostenesc să le fac singur”.
Această pericopă evanghelică ne mai înavță să avem nădejde și credință statornică în Dumnezeu, cum și cei zece leproși au avut, căci porunca lui Histos de a merge și a se arăta preoților, nu promitea nimic și totuși le-a oferit vindecare.
O altă învățătură desprinsă din această evanghelie este că iubirea lui Dumnezeu se revarsă peste toți oamenii, căci toți suntem ai Lui copii, chiar dacă unii mai mult sau mai puțin ascultători. „El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mt. 5, 45)
Tot de aici învățăm un alt lucru extrem de important și anume că nu este de ajuns să te bucuri de mila, dragostea și darurile lui Dumnezeu doar în această viață, cum au făcut nouă din cei zece leproși și cum facem majoritatea dintre noi, ci este necesar să acționăm cumva în această viață în așa fel încât să desăvârșim darurile cele lumești în daruri spirituale și să facem ca cele vremelnice să ne ajute să le câștigăm pe cele veșnice, pe care „nici molia, nici rugina nu le strică”, nici „furii nu le sapă şi nu le fură” (Mt. 6, 20). Vedem în această evanghelie cum unul din cei zece, face un gest pe care puțini dintre noi îl facem. Conștient de facerea de bine pe care a primit-o de la Dumnezeu, mulțumește, iar urmarea gestului lui este aceea că, pe lângă sănătatea trupului, de care de bucură în această viață, îi mai aduce un alt dar, veșnic, anume mântuirea.
Așa cum poate ați remarcat din cuvintele Sfintei Liturghii, pe care am vrut să vi le sădesc în inimile dvs. încă de la începutul acestei cuvântări, „Ale Tale dintru ale Tale, Ție îți aducem de toate și pentru toate...”, doresc să poposim asupra unei atitudini pe care omul este dator să o aibe față de Dumnezeu, și care consider că este punctul culminant al acestei pericope evanghelice, anume recunoștința.
Majoritatea relațiilor interumane și a serviciilor oferite sau primite de om sunt marcate de contracte sau legi, iar fiecare contract are clauze contractuale, durată, drepturi, obligații și preț. Pentru serviciul de prelucrare a materiilor prime și de livrare a energiei electrice, apei, gazului și alte utilități se încheie un contract între părți, pe care te obligi să îl respecți, cu toate clauzele lui. Pentru că locuiești într-o comunitate și circuli cu autoturismul pe stradă, plătești anumite taxe și impozite față de autoritățile ce le administrează. Pentru orice serviciu de care beneficiezi sau pe care îl oferi, îți rezervi anumite drepturi și respecți niște obligații contractuale sau plătești ori percepi un preț.
Dacă lucrurile sunt atât de firești și de necontestat în relațiile interumane, atunci de ce ne este atât de greu să oferim și noi ceva, drept recunoștință, Celui care ne oferă totul?
Apa, aerul, roadele pământului, lumina, căldura și toată lumea aceasta, atât de complex creată de Dumnezeu, cu toate bogățiile ei, petrol, metale și pietre prețioase, ne este oferită în dar, pentru a ne folosi de ea, pentru a o stăpâni, dar a nu ne lăsa stăpâniți de ea și nu în ultimul rând pentru a o ocroti și îngriji.
Și uite că dacă Bunul Dumnezeu nu ne-a dat fiecăruia dintre noi să semnăm un contract, omul se simte îndreptățit să beneficieze de lumea aceasta cu toate bogățiile ei precum și de alte daruri pe care Dumnezeu le oferă omului, fără a oferi ceva în schimb. Ne bucurăm de sănătate, putere, frumusețe, inteligență, talent precum și de oameni dragi, familie, prieteni, copii pe care Dumnezeu i-a pus în viața noastră, fără a oferi măcar un mulțumesc. Mai mult decât atât, atunci când oferim, la rândul nostru, ceva din darurile pe care Dumnezeu ni le-a oferit, și miluim pe vreun neputincios, care din diferite motive nu se poate ajuta singur, avem pretenția de a primi un bogdaproste sau un mulțumesc, uitând să mulțumim la rândul nostru Celui care ne-a înzestrat cu sănătate, putere și pricepere pentru a munci și care a poruncit norilor să plouă, soarelui să încălzească și pământului să rodească spre folosul nostru.
Cu toate că deseori omul nu manifestă recunoștință față de Dumnezeu, totuși cere altora să fie recunoscători față de ei. Spre exempulu, copiilor noștri le cerem să se mulțumească cu ce le oferim, deseori spunându-le că „alții nu au nici măcar atât” și ne mirăm de ce le este atât de greu să înțeleagă. Dar cum să priceapă mintea unui copil, pe care greutățile acestei vieți nu l-au înzestrat cu experiența unui adult, să fie mulțumitor, când pe cei din jurul lui îi vede nemulțumiți, nemulțumitori și nerecunoscători. Cum să fim credibili în fața copiilor noștri când le cerem să se mulțumească cu ce au, când ei nu ne văd pe noi stând cu evlavie în fața icoanei Mântuitorului, însemnându-ne cu semnul Sfintei Cruci și mulțumind Domnului pentru sănătate, pentru familia și pretenii pe care îi avem, pentru puținul pe care îl deținem dar totuși ne este suficient, pentru pacea și armonia din căminul noastru. Ba din contră, deseori, ei văd stresul și neliniștea părinților în goana de a acumula cât mai multe bunuri materiale, aud certuri între părinți din cauza neajunsurilor și își petrec tot mai mult timp singuri, timp în care părinții sunt plecați să agonisească.
Ne întâlnim tot mai des cu nerecunoștința în societatea zilelor noastre. Acum 134 ani, după proclamarea României ca regat, regele Carol I a emis o lege prin care hotărăște construirea unei catedrale în capitala țării. Se constituie un fond pentru realizarea acestui proiect, fond care ulterior va fi deturnat și banii vor fi cheltuiți, de către guvern, în perioade diferite de timp, în alte scopuri. Astfel, la șaisprezece ani de la constituire, timp în care lucrările au fost tergiversate din mai multe motive, mai precis în anul 1900, acest fond a fost cheltuit în totalitate, iar Ministerul Culturii propune ca Biserica Ortodoxă Română să ia sub patronajul ei construirea unei catedrale în București.
Demersurile întreprinse au fost sistate de Primul Război Mondial. După încheierea războiului și realizarea Marii Uniri din 1918, regele Ferdinand I, dă gals dorinței poporului de a mulțumi lui Dumnezeu pentru dezrobire și reîntregirea tuturor teritoriilor locuite de români. Astfel, în anul 1920 emite un hrisov regal în vederea construirii unei catedrale monumentale, pe care o numește „Biserica Mântuirii”. În 1929, Miron Cristea – primul patriarh al României, sfințește locul pe care ar fi trebuit să se construiască acest edificiu, însă criza economică urmată de Al Doilea Război Modial și apoi de perioada comunistă, fac ca orice lucrare întreprinsă în acest sens să fie sistată.
După 1990 proiectul este pus din nou în discuție de Patriarhul Teoctist, care în 1995 lansează un prim apel poporului, clerului bisericesc și autorităților statului că poporul român are datoria de a mulțumi lui Dumnezeu pentru că ne-a izbăvit din atâtea vremuri tulburi și de a aduce ofranda pe care înaintașii noștrii nu au reușit să o aducă anume Catedrala Mântuirii Neamului. Demersurile de începere a lucrărilor au fost tergiversate în mai multe rânduri prin diferite hotărâri de guvern care fie au micșorat suprafața de teren destinată construirii catedralei, fie au schimbat amplasamentul.
Din noiembrie 2007 când Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a sfințit locul actual pentru ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului și până în prezent, lucrările la zidirea acestui edificiu bisericesc care reprezentă manifestarea sentimentului de recunoștință a poporului român față de Dumnezeu, continuă într-un ritm alert.
Însă o parte din urmașii românilor care acum 100 de ani doreau să mulțumească, așa cum unul din cei zece leproși a făcut-o, se aseamănă din ce în ce mai mult cu cei nouă leproși nerecunoscători.
Mai mult decât atât, urmașii nerecunoscători ai românilor dezrobiți și reîntregiți încearcă să îi molipsească și pe cei din jurul lor de nerecunoștință. Prin tehnici de manipulare a maselor, prin sloganuri care au scopul de a gasi un țap ispășitor pentru divese nemulțumiri ale poporului - favorizând astfel ca adevăratul responsabil să scape basma curată în conștiința cetățeanului, și profitând de unele minți tinere care s-au obișnuit să li se spună ce să creadă, nerecunoscătorul, îi boicotează pe cei care nu și-au pierdut verticalitatea și care manifestă recunoștință față de Dumnezeu – Bunul dăruitor al tuturor bunătăților din această lume din care ne împărtășim în viața noastă efemeră.
Ei care se bucură de darurile lui Dumnezeu, consideră că Dumnezeu nu are nevoie de acest act de recunoștință. Ei care locuiesc în case mult prea mari și foarte luxoase și care caută biserici impozante atunci când se cunună sau își botează copiii, consideră că lui Dumnezeu îi este de ajuns „lemnul și spațiile mici” și că această catedrală este mult prea mare și prea frumoasă ca semn de recunoștință adus de un întreg popor lui Dumnezeu. Ei care, atunci când participă la diverse evenimente festive, îmbracă ținute inimaginabil de scumpe pentru un om de rând și care oferă sau primesc cadouri din cele mai sofosticate, consideră că veșmintele liturgice pe care preotul le poartă la întâlnirea cu Dumnezeu în Sfânta și Dumneeiasca Liturghie, precum și obiectele de cult pe care le folosește sunt „prea somptuase”.
Așadar, iubiți credincioși, să fim cu luare aminte! Cui ne asemănăm noi în ochii lui Hristos? Celor nouă leproși nerecunoscători și celor pe care Mântuitorul îi mustră zicând: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tăi, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?”. Căci dacă este așa, deși nu suntem leproși trupește, cu siguranță lepra păcatului cuprinde sufletele noastre.
Vă îndemn fraților, să ne străduim să ne asemănăm acelui lepros care cu recunoștință s-a întors și a mulțumit lui Hristos pentru darul primit. Să ne întoarcem și noi mintea și inima la Dumnezeu și să-I mulțumim pentru întreaga noastră viață. Să Îi mulțimim că a rânduit și în această dimineață să ne trezim și ne-a dat încă o șansă să reparăm ce am greșit în relația cu El sau cu aproapele nostru, ne-a dat șansa de a mai petrece clipe fruoase alături de cei dragi și să ne mai bucurăm de toate frumusețile și darurile acestei lumi. Să-I mulțumim fiecare după putere, cu rugăciunea, cu fapta cea bună, cu lepădarea de păcat, prin hotărârea de a nu mai greși și de a face binele, cu milostenia față de cel încercat ori cu darul nostru, adus cu inimă curată la Sfântul Altar, conștienți fiind că oferim din cele pe care El ni le-a oferit.
Cu nădejdea că am vorbit unor oameni care prin însăși prezența lor la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, demonstrează că sunt recunoscători față de Dumnezeu, închei această cuvântare cu precizarea că toate aceste învățături și îndemnuri vi le-am împărtășit pentru ca la rândul dumneavoastră, ca niște apostoli ai lui Hristos, să vă întărească sau le faceți cunoscute și altora ori de câte ori, în împrejurările vieții vă veți întâlni cu manifestări ale nerecunoștinți față de Dumnezeu.
Domnul să vă binecuvânteze și din darurile Sale cele bogate să vă miluiască! Amin!
